Experți
EDITORIAL // Bilanţul anului 2019: Partidul Socialiştilor – o tranziţie de la pragmatism la tranzacţionism?
 10 Ianuarie 2020 12:15  3054
Succesele socialiştilor din 2019 sînt indubitabile. Un partid, aflat în mare suferinţă la începutul anului trecut şi suspectat de a fi în întregime la cheremul lui Plahotniuc, a reuşit performanţa notabilă de a se descurca în condiţii destul de vitregi şi de a deveni vioara întîi în politica moldovenească. În momentul de faţă PSRM repetă performanţa PDM-ului  lui Plahotniuc – cu o minoritate de parlamentari (doar 35) reuşeşte să controleze atît guvernul cît şi parlamentul (unii spun că şi puterea judecătorească). Spre deosebire de PDM din ultimii ani, socialiştii au o cuprindere electorală mai mare şi mai deţin în palmares o instituţie deloc neglijabilă – Presedinţia.

Există totuşi o puternică impresie că PSRM nu va reuşi să menţină această situaţie favorabilă chiar dacă rămîne un partid cu şanse mari de a recuceri Preşedinţia în anul curent. Mai mult, este îndoielnică intenţia acestei formaţiuni de a substitui PDM pe postul de „şerif singuratic” pe scena politică moldovenească. Acest mod de concentrare autoritară a puterii  şi deprindere de a dirigui cu tot ce mişcă în ţara noastră după modelul lui Plahotniuc nu prea este gustat în structurile socialiste. PSRM pare fi clădit după alte calapoade decît PDM – un partid cu mai multe centre de putere decît PDM, cu o disponibilitate mai accentuată pentru dialog şi compromis dar şi cu un apetit special pentru echilibristică politică atît în plan intern cît şi extern.  

Un sistem difuz de control al puterii cu mai multe centre de decizie

Chiar dacă preşedintele Dodon rămîne liderul incontestabil al socialiştilor, el nu deţine acea poziţie de control total al puterii care era cîndva atribuită (de o manieră oarecum mistică) lui Plahotniuc. Teza „Dodon – al doilea Plahotniuc” este falsă din rădăcini. Parţial pentru că e nevoit să se afle în afara partidului în virtutea funcţiei de preşedinte, parţial pentru că e croit dintr-o altă stofă cu apucături mai curînd cinovniceşti decît de corsar al businesului, Igor Dodon pare să fie mai maleabil şi mai prudent decît faimoşii predecesori cu care este deseori comparat – Plahotniuc şi Voronin.

Alţi doi lideri vizibili ai partidului – Zinaida Greceanîi şi Ion Ceban – nu sînt deloc politicieni satelizaţi plenar în jurul lui Dodon. Performanţele lor politice deseori umbresc rezultatele lui Dodon. Ion Ceban a reuşit o performanţă neatinsă de Dodon în 2011 – a devenit primar de Chişinău. Despre fosta şefă la guvern a lui Dodon, Zinaida Greceanîi, se spune că ar avea relaţii solide la Moscova ceea ce a permis deschiderea unor uşi importante la Kremlin. Ambii, însă, se îndepărtează de partid datorită noilor funcţii – Preşedinte al Parlamentului şi primar de Chişinău – ceea ce crează oportunităţi pentru promovare eşalonului doi al partidului, şi el în proces de consolidare.

Existenţa unui Guvern controlat de socialişti dar cu o marjă destul de mare de libertate în acţiuni, multiplică şi mai mult butoanele din centrul de comandă al maşinăriei guvernamentale pe care PSRM se ambiţionează s-o stăpînească. Guvernul nu este silit să meargă la partid ca pe vremea lui Plahotniuc. Orice s-ar zice dar singura structură vizibilă de coordonare a activităţii lui – întîlnirile săptămînale dintre Dodon, Greceanîi şi Chicu – pare să fie mai curînd o platformă de stabilire generală a agendei de lucru decît un laborator de elaborare a politiclor publice.

Spre deosebire de Dragonul PDM-ist cu o singură căpăţină, hidra PSRM are mai multe capete.

„Trebuie să ajungi la înţelegere încă aflîndu-te pe mal” – principiul sancrosanct al PSRM

PSRM are şi o altă manieră de a se apropia de putere. Sloganul lui Plahotniuc putea fi în anumite momente nesăbuit – Ne angajăm în luptă, apoi vedem ce va urma. Nu existau bariere în faţa setei lui de putere. Gata oricînd să pîngărească sanctuarele puterii (poate că din această cauză nu le-a posedat niciodată cu adevărat), Plahotniuc le trecea prin foc şi sabie, tratînd guvernarea drept pradă de război ce-i revine celui mai puternic.

Trebuie să recunoaştem că socialiştii manifestă mult mai multă deferenţă faţă de darul stăpînirii pe care l-au obţinut în luna iunie (dar mai ales în noiembrie). Putem spune că ei practică neîncetat o strategie de distanţare şi delimitare de putere. Sîntem chiar încercaţi de o vagă bănuială că ei sînt uşor alergici faţă de împuternicirile cîştigate. În luna iunie 2019 au cedat guvernul dreptei chiar dacă deţineau mult mai multe mandate. În luna noiembrie implorau dreapta să rămînă în alianţă ca nu cumva să se pomenească singuri la guvernare. Guvernul Chicu a fost declarat tehnocrat tocmai pentru a ne sugera că el nu aparţine socialiştilor şi că e de capul lui. În pofida şuşotelilor din culise, Stoianoglo face figură de procuror independent, numit conform tuturor rigorilor democratice. Şi Dodon e mereu ezitant atunci cînd este întrebat dacă va candida pentru un al doilea mandat de preşedinte de parcă ar vrea să fie rugat să candideze.

Sigur, atitudinea reverenţioasă a socialiştilor faţă de putere nu ia formele patologice ale blocului ACUM, capabil de acte de sinucidere politică prin respingerea şi abandonarea guvernării. Din contră, socialiştii înţeleg foarte bine că guvernarea este un lucru atît necesar ţării cît şi util propriilor membri. Dar ei mai înţeleg un lucru important pentru oblăduitori – nu trebuie să te contopeşti cu puterea, nu trebuie să te laşi îmbătat de ea.

Practicarea unui joc de lejeră neglijare a puterii permite unui partid aflat la guvernare să subziste într-o epocă în care tiranii sînt alungaţi cu furcile din palatele lor.

Vasalitatea geopolitică a socialiştilor – o condamnare implacabilă sau un abil joc dublu care dezleagă mâinile?

Şi în cazul vasalităţii geopolitice a socialiştilor în faţa Kremlinului persistă o serie de semne de întrebare. Socialiştii continuă să insiste că sînt în stare să joace la două capete – şi cu ruşii şi cu occidentalii. În opinia lor o minimă închinare în faţa ţarului rus e necesară pentru a obţine dispensa necesară pentru practicarea unei  suveranităţi limitate. Acest joc este numit politică externă echilibrată.

Nimeni nu ştie care sînt limitele acestei suveranităţi. Frica cea mare ţine de impunerea de către Rusia a unei transnistrizări prin federalizarea Moldovei. Totuşi, temerile în această privinţă par a fi exagerate. Rusia nu doar că nu a reuşit deocamdată să impună acest model ba, din contră, guvernul moldovean afişează un comportament inflexibil în  procesul de negocieri cu transnistrenii, ceea ce nu pare să fie pe placul ruşilor.

În paralel socialiştii manifestă deschidere şi curtoazie faţă de partenerii occidentali, inclusiv România. Aceste gesturi nu par deocamdată să impresioneze pe nimeni deoarece şi cei din Occident gîndesc în termeni geopolitici – prietenul duşmanului meu îmi este duşman. În acelaşi timp, bunăvoinţa afişată de socialişti în raport cu occidentalii poate să aducă beneficii; e mai rentabil să comunici cu un tip dubios dispus, însă, să coopereze decît să continui bătălia pentru reînscăunarea unui prieten extrem de capricios şi instabil precum e Maia Sandu.

Astfel, socialiştii par să se bucure de o anumită marjă de manevră în cadrul acestei suveranităţi limitate asumate. Ruşii nu vor deocamdată altceva decît o minimă loialitate care le era refuzată pe timpul lui Plahotniuc iar occidentalii, deşi neîncrezători şi păgubiţi în urma evenimentelor din noiembrie, ar putea la un moment dat să descopere în Dodon şi socialişti răul cel mai mic.

Întrebarea este dacă acest joc dublu ar fi sustenabil pe termen mediu şi lung? Practica demonstrează că acelaşi actor politic nu poate să reziste mult timp în acest siaj.

Un viitor incert al socialiştilor dar cu şanse bune de supravieţuire 

În pofida scepticismului general şi prognozelor sinistre din societate, putem fi siguri că socialiştii au învăţat lecţia tristă dată de Plahotniuc şi Voronin  - oricît de puternic ai fi, oricît de tare te-ai crede, prăbuşirea ta este o chestie de timp. Prudenţa cu care socialiştii gestionează afacerile publice, măsurile de precauţie pe care le iau înainte de a întreprinde acţiuni politice hotărîte demonstrează că Dodon şi echipa sa sînt perfect conştienţi de nenumăratele pericole la care se expun.

Avertizat, deci - înarmat. Prin urmare, în viitorul apropiat putem intui care vor fi acţiunile socialiştilor. În primul rînd, se va merge pe programe sociale şi de infrastructură pentru a neutraliza germenele revoltei populare. Populaţia este o sursă veşnică de instabilitate politică în ţara noastră şi este bine, cel puţin, s-o faci neutră dacă nu aliată.

În al doilea rînd, va fi practicată o politică de alianţe pentru a apropia forţe politice cu trecere la diverse ambasade. Socialiştii par să înţeleagă principiul paradoxal al democraţiilor moderne, potrivit căruia trebuie să te împarţi cu puterea pentru ca s-o deţii în mod sigur. E ceea ce se numeşte în politică tranzacţionism.

În al treilea rînd, toţi partenerii străini vor fi curtaţi asiduu în pofida bleandelor pe care socialiştii le încasează rînd pe rînd din partea „partenerilor strategici şi de dezvoltare”. Ba ruşii îşi manifestă complexele şovine, batjocorind în cadrul emisiunilor apucăturile provinciale ale socialiştilor, ba premierul Orban declară că guvernul Chicu „nu este serios”, ba Ministrul de Externe Aurescu emite declaraţii dure la adresa Chişinăului, ba europarlamentarul Mureşan face aluzii că Moldova va fi lipsită de finanţare europeană. Socialiştii tac şi înghit. Reflexele de luptător de K1 a lui Plahotniuc le sînt străine cu desăvîrşire.

Tranzacţionism în loc de pragmatism politic

Un asemenea comportament de tipul „capul plecat sabia nu-l taie” poate să aducă dividende politice într-o conjunctură favorabilă. Pentru a rezista socialiştii vor trebuie să rămînă fideli propriei maniere de a face politică – tranzacţionismul.

Această disponibilitate permanentă de negociere înlocuieşte pragmatismul lui Plahotniuc care acţiona pornind de la anumite concesii geopolitice pragmatice ce îi permiteau ulterior să guverneze autoritar ţara. Supunerea eşaloanelor inferioare era asigurată şi ea din raţiuni pragmatice – Şeful avea grijă de subalterni.

În contrast, socialiştii par să fie dispuşi să facă permanent tranzacţii. Nimic nu e fixat, totul e negociabil. Trebuie să ajungi la înţelegere, aflîndu-te pe mal.

 

Autor:  Corneliu Ciurea Sursa:  Politics.MD

Știri asemănătoare
 
Adaugă comentariu
Nume  *
Mesaj *
Recomandate
Partide politice
Sondaj
Susțineți coaliția de guvernare ACUM-PSRM?
Nu - 53.21%
Da - 46.79%