Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Viotto v. Republica Moldova. Potrivit circumstanțelor cauzei, reclamantul și M. (mama) locuiau împreună în Italia ca un cuplu necăsătorit, iar în 2015 s-a născut copilul lor comun.
În anul 2016, relația acestora a luat sfârșit, iar M. a solicitat custodia exclusivă asupra copilului. Astfel, în cursul derulării procedurilor interne în Italia, M. a dus copilul în Republica Moldova și a refuzat să se întoarcă, transmite politics.md cu referire la Bizlaw.md.
Ca urmare a comportamentului lui M. și a rapoartelor autorităților de specialitate Tribunalul din Treviso a stabilit că reclamantul era apt să exercite custodia asupra copilului său și în acest context a decis decăderea lui M. din drepturile sale părintești și transmiterea copilului în custodia exclusivă a reclamantului. Prin aceeași decizie, instanța de judecată a stabilit reședința copilului în Italia. Această decizie a fost ulterior menținută prin decizia finală a Curți de Apel din Veneția. Prin încheierea Judecătoriei Chișinău s-a dispus recunoașterea hotărârilor judecătorești italiene pe teritoriul Republicii Moldova.
În momentul în care reclamantul a aflat că copilul său se află pe teritoriul Republicii Moldova, el a solicitat asistența Ministerului Justiției din Italia, care a înaintat, în temeiul Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, o cerere către autoritățile moldovenești pentru a întoarce copilul în Italia. Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale din Republica Moldova (autoritatea națională desemnată în temeiul Convenției de la Haga) a răspuns că M. părăsise teritoriul Republicii Moldova și că locul unde se află copilul nu putea fi stabilit.
Ministerul a solicitat poliției să verifice dacă M. și copilul locuiau la o anumită adresă din mun. Chișinău. Poliția a răspuns că, la momentul evenimentelor, M. și copilul nu locuiau la adresa menționată. Ministerul a solicitat autorității de protecție a copilului să evalueze dacă întoarcerea copilului la tatăl său ar fi în interesul său. Aceeași scrisoare a stabilit că minorul locuia cu mama sa la adresa menționată din Chișinău.
În replică, autoritatea pentru protecția drepturilor copilului a informat Ministerul că urmăreau cazul copilului, după ce autoritatea intervenise într-un dosar civil inițiat de către M. împotriva reclamantului privind stabilirea domiciliului copilului cu mama în Republica Moldova.
Ministerul a reiterat solicitarea către autoritatea de protecție a copilului de a evalua dacă întoarcerea copilului la tatăl său a fost în interesul lui. Autoritatea pentru protecția copilului a răspuns că fuseseră efectuate încă două vizite la aceeași adresă, dar nimeni nu răspunsese la ușă. Autoritatea a menționat că M. indicase aceeași adresă.
Reclamantul, bazându-se pe Convenția de la Haga și, subsidiar, pe hotărârile instanțelor italiene, a depus o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat întoarcerea copilului în Italia. Judecătoria Chișinău a respins alegațiile reclamantului ca fiind neîntemeiate. De asemenea, instanța a notat că M. și copilul nu se aflau pe teritoriul Republicii Moldova la momentul desfășurării procedurilor judiciare în Italia și că hotărârea Tribunalului Treviso nu era definitivă. Suplimentar, evaluând interesul superior al copilului, instanța a observat că el deținea cetățenia moldovenească și că reclamantul nu era împiedicat să-l viziteze, iar o eventuală întoarcere a copilului la reclamant ar conduce la separarea de mama sa, ceea ce ar avea un impact negativ.
În acest context, reclamantul a depus o cerere de apel în care el a susținut că, de fapt, copilul fusese răpit, deoarece nici el, nici judecătorul italian de protecție a copilului nu aprobase schimbarea domiciliului copilului din Italia în Republica Moldova. El a făcut referire și la probe din dosar, precum certificatul Inspectoratului de Poliție de Frontieră din Moldova, declarațiile reprezentantului legal al lui M. și alte documente, care atestau prezența copilului pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv declarațiile mamei în fața procurorului, potrivit cărora copilul frecventa grădinița. La fel, reclamantul a susținut că instanța nu reușise să evalueze motivele pentru care instanțele italiene o lipsiseră pe M. de drepturile părintești și să examineze cazul fără întârziere.
Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantului, reiterând motivele instanței de fond.
Ulterior, reclamantul a contestat cu recurs decizia instanței de apel, menționând, printre altele că hotărârea judecătorească italiană devenise definitivă. De asemenea, el s-a bazat pe Articolul 8 din Convenție și pe jurisprudența Curții privind răpirea internațională a copiilor. Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantul ca fiind neîntemeiat.
Astfel, reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 8 din Convenție, invocând eșecul autorităților moldovenești de a-l ajuta să fie reunit rapid cu copilul său după ce acesta din urmă fusese dus din Italia în Republica Moldova de către mama sa și ținut acolo.
Având în vedere circumstanțele expuse supra, Curtea a reținut de la bun început lipsa de coordonare între autorități în partea privind stabilirea locului aflării copilului și lipsa unei acțiuni eficiente pentru a urmări mama la o adresă pe care ea însăși o indicase în procedurile paralele. În special, atunci când au fost contactate de către omologul lor italian, autoritățile moldovenești s-au bazat pe presupusa plecare a lui M. de pe teritoriul Republicii Moldova și nu au luat nicio măsură suplimentară de a stabili locul aflării acesteia și a copilului. Cu toate acestea, s-a stabilit mai târziu că copilul s-a aflat în mod continuu pe teritoriul țării.
De asemenea, Curtea a notat că Guvernul nu a furnizat nicio dovadă că autoritățile au încercat să găsească copilul după ce recepționaseră cererea de la omologul lor italian, în afară de mai multe vizite și apeluri telefonice ale funcționarilor de protecție a copilului, sau că nu au putut să ia nicio măsură eficientă din cauza locației copilului într-o regiune în afara controlului lor efectiv.
În plus, Curtea a menționat că instanțele interne nu au reușit să stabilească statul italian ca fiind reședința obișnuită a copilului înainte de îndepărtare și s-au concentrat doar pe integrarea sa în Republica Moldova, fapt incompatibil cu scopul Convenției de la Haga. Instanțele interne nu au acordat nicio pondere faptului că copilul fusese scos din Italia fără acordul reclamantului, menționând doar faptul trecerii legale a frontierei. Prin urmare, Curtea a apreciat că dispozițiile legii aplicabile au fost interpretate și aplicate astfel încât să determine inutilitatea lipsei de consimțământ a reclamantului la plecarea copilului în Republica Moldova și șederea lui ulterioară acolo.
Subsecvent, Curtea a constatat că procesul judiciar privind întoarcerea copilului a fost inițiat de către reclamant după ce autoritățile moldovenești nu întreprinse nicio măsură timp de mai mult de cinci luni de la depunerea de către autoritățile italiene a cererii de returnare. Totodată, instanțele naționale au pronunțat decizia finală după un an și jumătate. Chiar dacă termenul de șase săptămâni stabilit la art. 11 alin. (2) din Convenția de la Haga nu este obligatoriu, Curtea a considerat că depășirea acestui termen cu mai mult de șaizeci și nouă de săptămâni nu poate fi considerată ca respectând cerințele procedurale implicite Articolului 8. În special, procesul din fața instanței de fond s-a desfășurat într-un ritm lent: prima ședință de mediere a avut loc după șapte săptămâni de la depunerea acțiunii, ședințele ulterioare au fost stabilite la intervale de la patru la șapte săptămâni, inclusiv din motive datorate programării anuale a concediului judecătorului.
În consecință, Curtea a constatat că reclamantul a suferit o ingerință disproporționată în dreptul său la respectarea vieții sale de familie, în sensul că procesul de luare a deciziilor în conformitate cu dreptul intern nu a îndeplinit cerințele procedurale inerente Articolului 8 din Convenție. Prin urmare, Curtea a acordat reclamantului 4.500 de euro pentru prejudiciul moral și 4.000 de euro pentru costuri și cheltuieli.
Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.