Politologii se cam jenează să numească forma de guvernământ a Maiei Sandu drept un regim totalitarist. Experții recunosc doar anumite elemente de cesarism ale guvernării, developate în special, potrivit viziunii celor mai pedanți dintre ei, în stilul de conducere monopartidist al Partidului Acțiune și Solidaritate (PAS)… Ar fi vorba, deci, de un soi de despotism luminat, drept care din cînd în cînd pe FB poți întâlni ode închinate crăiesei, adică doamnei președinte cu rimă mai mult ori mai puțin reușită, stihuri semnate de poetese inimoase din diasporă care au un simț acut al politicului și folclorului. Stalinismul și nazisimul la fel s-au furișat la putere pe “lăbuțe moi”, urcând pe stâlpul puterii cu mișcări abile de felină, care nu anunțau la început decât rațiunea de securitate a statului, ori necesitatea de consolidare a disciplinei de muncă, respectarea întocmai a legii și ordinii publice la cererea imperioasă a mulțimii în fața crizei economice. De la elaborarea conceptelor ideologice, de la instituirea poliției politice în Germania (Gestapo) și URSS (NKVD) și pînă la împușcarea fără judecată pentru lipsa tichetului de tramvai, ori pentru refuzul de a preda colectivității vaca inexistentă trebuia să treacă ceva timp.
Este ori nu situația excepțională din Moldova o dictatură, ori doar un început prozaic de totalitarism, dacă luăm în calcul faptul, că regimul extraordinar e decretat de aproape trei ani deja fără motive legale convingătoare și fără să pară agreat cumva de majoritatea societății? Începând cu 17 martie 2020 suntem mințiți oficial din 60 în 60 de zile că situația excepțională trebuie acceptată fie din raționamente de ocrotire a sănătății, fie de securitate energetică, fie, după expresia strălucită a măriei sale, suverana “în numele păcii și stabilității”. S-a dovedit, însă, pînă la urmă, că regimul extraordinar este necesar doar guvernanților și e folosit în special pentru limitarea drepturilor cetățenilor și intimidarea acestora, de la acțiunile revoltătoare ale organelor de justiție și poliției pînă la lichidarea posturilor de televiziune, care critică deschis guvernarea. Ca să nu vorbim de cazuri secundare, cum ar fi , bunăoară, victimele colaterale ale violenței sistemului administrativ, profesorii cu grad științific rămași șomeri, ori cu zdrențe de salariu în urma contopirii silite a universităților moldovenești.
Spre deosebire de regimurile totalitariste clasice amintite mai sus, regimul Maiei Sandu se impune nu atît prin acte de brutalitate fățișă, menite să provoace groază și frică în rândul populației, cît prin tertipuri banale, de regulă prin minciună și măguleală, imprimând reperesiunilor PAS un caracter balcanic, care ar putea fi categorisite drept dictatură de catifea, dacă nu s-ar solda cu victime reale. Jertfele regimului sunt protestatarii bătuți și reținuți fără temei în stradă, deținuții politici – adversari politici arestați ilegal pe cauze inventate, funcționari din sistemul administrativ ori de justiție înlăturați cu forța din funcție pe motiv de infidelitate politică. În ciuda cumsecădeniei relative a “oamenilor buni” rezultatul final este la fel cu al dictaturilor certificate gen Pinochet ori Abdullah bin Abdul Aziz: drepturile politice și economice ale cetățenilor sunt violate, în țară s-a instaurat cenzura. Apropos, regele Abdullah bin Abdul Aziz Al Saud al Arabiei Saudite a rămas în istorie ca un om chiar mai îngăduitor decât, vorba vine, Alaiba bin Chișinău, drept unul dintre cei mai blînzi dictatori din lume: nu și-a măcelărit opozanții chiar cu miile, chiar a permis femeilor saudite să lucreze și a adunat la sufletul lui puțin mai mult decît ministrul Spînu – 18 miliarde de dolari.
Caracterul balcanic al dictaturii Maiei Sandu s-a relevat mai ales în cazul Dragalin. Cetățeanca americană de origine moldavă Veronica Dragalin a fost urcată în funcția de procuror-șef Anticorupție în urma unui concurs trucat, deși guvernarea a pornit de la ideea nobilă de a angaja în lupta cu corupția specialiști străini integri, curați ca lacrima. În presă s-au ivit mai multe semnale privind ilegitimitatea concursului, cu aluzii și trimiteri la relația Maiei Sandu cu mama Veronicăi, membru activ al diasporei moldovenești din SUA , care ar fi finanțat companiile electorale PAS și la amânarea concursului pînă la o dată potrivită, astfel ca să fie posibilă participarea domnișoarei Dragalin. Punctul pe “i” l-a pus o scurgere de informații din telefonul ministrului de justiție Sergiu Litvinenco, care a oferit generos societății toate argumentele doveditoare a unei competiții trucate. Faptul că nici ministrul justiției moldovenești, nici învingătorul de paie, procurorul-șef Anticorupție nu au avut de gînd să pună problema autosuspendării din funcție și să se lase verificați într-o anchetă independentă, demonstrează sub ce fel de regim trăim, indiferent, dacă are acesta caracter latino-american, saudit ori quasi-balcanic.
Sunt, cel puțin, două cazuri de rezonanță discutate pe larg în lumea experților, care ies din aria pitorească a dictaturii de catifea și tind să se circumscrie unui regim gestapovist ori nkvd-ist. Este vorba de cazul Stoianoglo și de suspendarea licențelor de emisie ale celor șase posturi TV indezirabile PAS. Acuzatorii din partea regimului, care în octombrie 2021 l-au pus după gratii pe procurorul general Alexandru Stoianoglo, nu au putut prezenta nici pînă azi proble clare, în schimb victima acestei nedreptăți ne-a oferit suficiente argumente pentru a crede, că regimul Sandu a încălcat pe față legi și a violat drepturi pentru a pune mîna pe o funcții-cheie în domeniul justiției, care i-ar netezi calea spre suprimarea oponenților politici. În cazul închiderii celor șase posturi de televiziune nici nu a fost măcar mimată aplicarea legii, pentru că pur și simplu nu existau în natură probe necesare interdicției, decît poate o metaforă virală a Consiliului Audiovizualului despre faptul că uneori tăcerea nu e aur, ci trotil. Comisia pentru situații excepționale (citește Guvernul) a emis cu de la sine putere un “act de justiție” privind suspendarea licențelor, făcând o trimitere formală la cîteva încălcări inexistente, deși nu era neapărat nevoie de aceasta în lipsa competenței respective a organului emițător. Practic, s-a instaurat fără menajamente și explicații cenzura, iar sute de jurnaliști TV au fost aruncați în stradă fără o acoperire cât de cât din partea autorităților, adică fără, barem, o amortizare socială a fărădelegii.
Deci, de ce ar mai fi nevoie oare din punct de vedere politologic și politic pentru a recunoaște acest regim drept unul mai mult decît monopartidist, adică drept unul curat totalitarist? Pentru că din punct de vedere juridic, e de la sine înțeles, un regim dictatorial, susținut de partenerii occidentali, poate fi condamnat doar după căderea lui. Deși, pe de altă parte, condamnarea de facto (nu cea politică!) a statului capturat, model 2016-2019, împotriva căruia s-a declarat adversar de moarte PAS, a fost până una alta ignorată și amânată de către justiția Maiei Sandu și a lui Sergiu Litvinenco. De ce oare? Nu care cumva din cauză că ar putea naște o aluzie prea străvezie și chiar un precedent periculos pentru actuala guvernare? Sper că ziariștii și intelectualii care se hrănesc ca pisicile de rasă din podul palmei acestui regim, nu pretind că dictatura și autoritarismul adevărat se pot cunoaște doar în lagărele de exterminare, ori pe arenele sportive, gen stadionul Santiago de Chile, acolo unde-și tortura oponenții senatorul pe viață și alintatul Washingtonului Pinochet. Cred că trebuie să rupem acum, în acest loc filmul stupid și rușinos, înainte de a repeta istoria celor care au fost nevoiți să caligrafieze pe pereții negri ai pușcăriilor slogane cunoscute, preluate într-un tîrziu de manualele de istorie.