Tăcerea îndelungată a intelectualilor, care se consideră dintotdeauna parte a progresului și Everestul democrației moldovenești, asupra suspendării licenței de emisie ale celor 6 posturi TV nu mi se mai pare suspectă, ci obiectivă, parte verificată și apostilată a realităților juridice și politice din Moldova. Este ca și cum intelectualitatea noastră ar fi surprinsă în flagrant delict, găsindu-se pe neprins de veste răspunsul desăvârșit la întrebarea, de ce nu lucrează mecanismele egalitare, de ce Moldova rămâne în continuare o gaură neagră a Europei. Problema e mult mai profundă, dar și mai puțin sofisticată decât părea și nu se rezumă la legendara închinare în fața vițelului de aur. Ca să fie clar la cine mă refer: vorbesc despre acei intelectuali născuți ori treziți de Perestroica, ori resuscitați de granturile sorosiste, acei, care s-au identificat ori declarat imediat după 27 august 1991 drept proveniții direct din matca libertăților europene și deasupra cărora n-a planat niciodată suspiciunea, că ar fi fost, sunt ori vor fi parte din așa-zisa coloană a cincea.
Ca să nu intrăm în materii prea subțiri pentru o discuție publică, mă întreb dacă am meditat îndeajuns cu toții împreună asupra noțiunii de “violență” ca atitudine, ori formă de ingerință politică, care ar deranja cumva intimitatea, ori poate somnul moldovenilor. Este o noțiune care a pătruns relativ recent în uzul nostru lingvistic ca și sinonimul lui mai des utilizat de ziariști – “abuz”. Majoritatea moldovenilor nu folosesc aceste cuvinte în vorbirea curentă și nici corespondentul lor în argoul nostru moldo-slav – “насилие”. Rusismul ne conduce spre alt sinonim – “siluire” care alături de cuvântul cu sens similar “constrângere” ne trimit nu atât la reflecția asupra libertăților, cât mai curând la lipsa lor, ne îndreaptă spre atrocități și nedreptăți istorice comise împotriva unui popor mic și pătimit, precum și împotriva umililor săi reprezentanți. Constatăm deci, spre stupefacția cetățenilor și bucuria puterii, că jumătate de secol de socialism și 30 de ani de europenizare ne găsesc absolut refractari la multe dintre valorile ne-materiale trecute inconștient în constituția țării, care disting popoarele civilizate de cele rămase cu mintea în feudalism ori și mai adânc în antichitate.
S-ar putea ca escapada socio-lingvistică din alineatul premergător să deranjeze prin concluzia pripită, dar, doamne-doamne!, avem atâtea dovezi la îndemână, încât suntem pe deplin pregătiți să răspundem fără greș la întrebările, de ce nu merge reforma justiției și de ce tace intelectualitatea noastră pro-europeană pur-sânge violența vădită a guvernului împotriva mass-media. Adevărul este că suntem orbi, muți și surzi și nu avem darul reacției elementare la semnalele de lumină și sunet ale libertăților și drepturilor fundamentale cultivate în Occident, deci nu suntem popor civilizat și prin urmare nu avem pătură intelectuală. Cum ziceam, ultima s-a transformat într-un apendice comsomolist al puterii cu falsul nume de societate civilă. De abia de aici încolo poate fi folosit în argumentare, pe bună dreptate, temeiul vițelului de aur, altfel spus, faptul că statul își plătește așa-zișii gazetari, un fel de pisari minciunoși, ca să dosească adevărul gol despre stăpânire. De abia de aici încolo putem considera, cu mici excepții, toată producția democratică a categoriei sociale cu studii universitare, de la expertize neplătite și până la proiecte susținute de organizații occidentale de binefacere drept băligar intelectual.
Bineînțeles că oricând pot fi invocate circumstanțe atenuante, care de rând cu apelurile la bun simț, urmează să limiteze, mai ales în accepția guvernării, orice libertate și orice drept. Chiar Jānis Mažeiks, ambasadorul UE, un fel de gubernator al Bruxelles-ului la Chișinău, ne-a atenționat deunăzi să nu fim prea pretențioși, pentru că securitatea statului moldovenesc în vecinătatea unor ostilități militare e prioritară libertății cuvântului. Fiindcă din lagărul mass-mediei pro-guvernamentale nu s-a auzit nici o ripostă la această strălucită fundamentare a violenței, am înțeles că jurnaliștii pro-europeni au îmbrățișat-o cu dragoste. Asta e limpede. Eu, de fapt, m-am gândit la spargerea tăcerii intelectualității moldovenești nu ca la un început de frondă, doamne ferește, ci ca la niște modeste reflecții cu voce tare, care ar pune într-o relativitate consolantă acțiunile deocheate ale regimului Sandu… Cu alte cuvinte nu s-a găsit nimeni în tabăra opusă iluzoriei coloane a cincea, ca să îngaime cîteva cuvinte în apărarea presei discriminate. Recapitulăm pentru barbari: libertatea cuvântului nu are culoare politică, nici uniformă militară, nu are nici scut, nici spadă. Ea e un fel de vietate mică, plăpândă și străvezie, care are doar gură și creier și pe care o poți strivi ușor între două degete…
Autor: Valeriu Reniță